My Blog List

Wednesday, August 20, 2014

                                  si ochii, ochii sunt cei care finiseaza creatia in interior


Tuesday, August 12, 2014



Rinocerii - simbol al detașării și al culpei

Ahmad Kamyabi Mask, în teza sa de doctorat din 1978, dedicată în special piesei Rinocerii, teză intitulată Rhinoceros au thèâtre, études de mise en scène și publicată sub formă de carte în 1987 cu titlul Ionesco et son thèâtre, amintește într-o notă de subsol de existența unui poem budist cu titlul Rinocerii. În prefața pe care Ionesco o face acestei cărți, vorbind despre alegerea rinocerului ca simbol pentru a face trimitere la Garda de Fier, subliniază că în piesă există și o altă conștiință decâ cea ideologică, această conștiință corespunzând unei inuiții profunde și autentice a autorului. Într-adevăr, rinocerul este un simbol important în tradiția budistă primitivă. Acest subiect este tratat în detaliu în cartea A Gāndhārī Version of the Rhinoceros Sūtra a lui Richard Salomon, apărută în anul 2000 la British Library Kharosthi. Rhinoceros Sūtra a fost identificat ca fiind unul dintre cele mai vechi texte din literatură budistă. Poemul se referă la virtuțile solitudinii: „un individ ar trebui să călătorească singur ca un rinocer” sau „un individ ar trebui să călătorească singur ca un corn de rinocer”. Refrenul poemului constituie o controversă pentru specialiștii care analizează acest text întrucât înțelesul termenului khagga din sanscrita veche este tradus prin cuvintele rinocer și sabie, comentatorii acestui text optând pentru termenul de rinocer. Specialiștii insistă totuși că termenul nu se referă la animal, ci la cornul lui, rinocerul indian, spre deosebire de cel african, având un singur corn. Ca simbol în literatura budistă, rinocerul semnifică detașarea unui individ de familie și prieteni, acesta putând să-și găsească iluminarea doar în singurătate. Detașarea nu este înțeleasă ca retragere din familie și societate, ci alegerea cu grijă a companiei în care se află un individ, având la bază criterii morale și spirituale foarte solide. Pe scurt, în literatura budistă, imaginea rinocerului este folosită pentru a caracteriza o persoană avansată spiritual care trăiește în solitudine.
În opinia noastră, piesa Rinocerii este o încercare de demistificare a spaimei ontologice, un dezechilibru organic, cum o numește personajul Bèranger, al unei divinități care alege să se desprindă din sine pentru a se cunoaște. Dezechilibrul organic intervine atunci când umanitatea se află în căutarea unui sens pierdut al existenței, și, mai mult, al unei identități primordiale, esența ființei care se află dincolo de orice cultură, ideologie, religie. În absența acestui sens ființa umană este pusă sub semnul întrebării.
Omul surprins în piesă este omul cu două dimensiuni, unicorni și bicorni, („Unicorni și bicorni, jumătate-jumătate, fără nici un alt semn distinctiv”, p. 90) cea de-a treia dimensiune, afectivitatea, lipsindu-i. Această a treia dimensiune nu o resimte decât personajul Bèranger, singurul care rezistă rinoceritei. Rinocerita este simbolul culpei adamice. Culpa este un obiect al repulsiei, o ființă abjectă pentru moralitatea noastră: „Culpabilitatea este un sentiment primejdios: este semnul unei lipse de puritate” (p. 93), afirmă Bèranger. Situat între sentimentul cuplei, cu care celelalte personaje se identifică și efortul de gândire și voință prin care rezistă rinocerizării, Bèranger se află într-o stare permanentă de inceritudine: „Mă apasă singurătatea. Ca și societatea.” … „Nu mă obișnuiesc cu mine însumi. Nu știu dacă eu sunt eu. ” (p. 21) Afirmația lui Bèranger pune în evidență singurătatea care există în interiorul unei societăți, această contradicție profundă care stă la baza nefericirii umane. Ionesco acordă termenului de societate două accepțiuni: separare și reculegere, acesta din urmă fiind înțeles ca meditație, contemplare, cugetare. O societatea în care contemplarea a fost uitată devine o societate miraj. Lupta lui Bèranger se dă între efortul de a rezista identificării cu propria proiecție, transformarea în culpă (BÈRANGER: „Mi-e teamă să nu devin altcineva”, p. 71) și detașarea de această culpă, detașare care îi permite contemplarea lumii și înțelegerea ei.
Piesa Rinocerii subliniază ideea că Divinitatea alege să coboare în lume, în existență, prin experiența răului. Această experiență a răului face trimitere la culpa adamică; în finalul piesei Bèranger și Daisy devin arhetipuri ale lui Adam și Eva. (DAISY: Să regenerăm omenirea?/ BÈRANGER: Da, vom fi Adam și Eva.) Însă Daisy alege să coboare în culpă pentru a înțelege limbajul celorlalți, rinocerizați, limbajul umanității care a luat naștere din propriul pântec.

                                                                                                                              Luiza Mitu

text aparut in Revista Mozaicul, serie noua, anul VII, NR.7-8 (189-190), 2014, p. 5