si ochii, ochii sunt cei care finiseaza creatia in interior
My Blog List
Wednesday, August 20, 2014
Tuesday, August 12, 2014
Rinocerii - simbol al
detașării și al culpei
Ahmad Kamyabi
Mask, în teza sa de doctorat din 1978, dedicată în special piesei Rinocerii, teză intitulată Rhinoceros au thèâtre, études de mise en scène
și publicată sub formă de carte în 1987 cu titlul Ionesco et son thèâtre, amintește într-o notă de subsol de
existența unui poem budist cu titlul Rinocerii.
În prefața pe care Ionesco o face acestei cărți, vorbind despre alegerea
rinocerului ca simbol pentru a face trimitere la Garda de Fier, subliniază că
în piesă există și o altă conștiință decâ cea ideologică, această conștiință
corespunzând unei inuiții profunde și autentice a autorului. Într-adevăr,
rinocerul este un simbol important în tradiția budistă primitivă. Acest subiect
este tratat în detaliu în cartea A
Gāndhārī Version of the Rhinoceros Sūtra a lui Richard Salomon, apărută în
anul 2000 la British Library Kharosthi. Rhinoceros
Sūtra a fost identificat ca fiind unul dintre cele mai vechi texte din
literatură budistă. Poemul se referă la virtuțile solitudinii: „un individ ar trebui să călătorească singur ca
un rinocer” sau „un individ ar trebui să călătorească singur ca un corn de
rinocer”. Refrenul poemului constituie o controversă pentru specialiștii care
analizează acest text întrucât înțelesul termenului khagga din sanscrita veche este tradus prin cuvintele rinocer și sabie, comentatorii acestui text optând pentru termenul de rinocer. Specialiștii insistă totuși că
termenul nu se referă la animal, ci la cornul lui, rinocerul indian, spre
deosebire de cel african, având un singur corn. Ca simbol în literatura
budistă, rinocerul semnifică detașarea unui individ de familie și prieteni,
acesta putând să-și găsească iluminarea doar în singurătate. Detașarea nu este
înțeleasă ca retragere din familie și societate, ci alegerea cu grijă a
companiei în care se află un individ, având la bază criterii morale și
spirituale foarte solide. Pe scurt, în literatura budistă, imaginea rinocerului
este folosită pentru a caracteriza o persoană avansată spiritual care trăiește
în solitudine.
În opinia noastră, piesa Rinocerii este o încercare de demistificare a spaimei ontologice,
un dezechilibru organic, cum o
numește personajul Bèranger, al unei divinități care alege să se desprindă din
sine pentru a se cunoaște. Dezechilibrul organic intervine atunci când
umanitatea se află în căutarea unui sens pierdut al existenței, și, mai mult,
al unei identități primordiale, esența ființei care se află dincolo de orice
cultură, ideologie, religie. În absența acestui sens ființa umană este pusă sub
semnul întrebării.
Omul surprins în piesă este omul cu două
dimensiuni, unicorni și bicorni, („Unicorni și bicorni, jumătate-jumătate, fără
nici un alt semn distinctiv”, p. 90) cea de-a treia dimensiune, afectivitatea,
lipsindu-i. Această a treia dimensiune nu o resimte decât personajul Bèranger,
singurul care rezistă rinoceritei. Rinocerita este simbolul culpei adamice. Culpa
este un obiect al repulsiei, o ființă abjectă pentru moralitatea noastră:
„Culpabilitatea este un sentiment primejdios: este semnul unei lipse de
puritate” (p. 93), afirmă Bèranger. Situat între sentimentul cuplei, cu care
celelalte personaje se identifică și efortul de gândire și voință prin care
rezistă rinocerizării, Bèranger se află într-o stare permanentă de inceritudine:
„Mă apasă singurătatea. Ca și societatea.” … „Nu mă obișnuiesc cu mine însumi.
Nu știu dacă eu sunt eu. ” (p. 21) Afirmația lui Bèranger pune în evidență
singurătatea care există în interiorul unei societăți, această contradicție
profundă care stă la baza nefericirii umane. Ionesco acordă termenului de
societate două accepțiuni: separare și reculegere, acesta din urmă fiind înțeles
ca meditație, contemplare, cugetare. O societatea în care contemplarea a fost uitată
devine o societate miraj. Lupta lui Bèranger se dă între efortul de a rezista
identificării cu propria proiecție, transformarea în culpă (BÈRANGER: „Mi-e
teamă să nu devin altcineva”, p. 71) și detașarea de această culpă, detașare
care îi permite contemplarea lumii și înțelegerea ei.
Piesa Rinocerii
subliniază ideea că Divinitatea alege să coboare în lume, în existență, prin
experiența răului. Această experiență a răului face trimitere la culpa adamică;
în finalul piesei Bèranger și Daisy devin arhetipuri ale lui Adam și Eva.
(DAISY: Să regenerăm omenirea?/ BÈRANGER: Da, vom fi Adam și Eva.) Însă Daisy
alege să coboare în culpă pentru a înțelege limbajul celorlalți, rinocerizați,
limbajul umanității care a luat naștere din propriul pântec.
Luiza Mitu
text aparut in Revista Mozaicul, serie noua, anul VII, NR.7-8 (189-190), 2014, p. 5
Subscribe to:
Posts (Atom)