Dragă Gabriel,

Drumul de la Craiova la Cluj durează cât un peisaj cu întâlnire. Ideile bune vin în mişcare. uuu-ci-ci-ci-uuuu-ciuuuu. Suc, cipsuri, pufuleţi, cornuri avem. În faţa mea se derulează mereu acelaşi film. Acum va apărea copilul care strânge bani pentru ochiul stâng. Iată-l! Îmi pune pe scaun textul şi pleacă mai departe. N-am înţeles niciodată de ce nu vorbeşte. Un cerşetor discret. Îmi desfac punga cu seminţe djili. De data asta n-am mai uitat să-mi cumpăr. Mă întreb de unde pofta asta de a ronţăi seminţe ori de câte ori merg cu trenul. Poate compensează lispa de mişcare a corpului. Aşa că mă apuc să ronţăi. Apare controlorul. O doamnă durdulie care-şi balansează grăsimea în acelaşi ritm cu mişcările trenului. Privirea mi se îndreaptă spre direcţia lucrurilor din jurul meu. Asta înseamnă că le pot descrie, trebuie doar să încerc să le orientez mai bine. Poezia e altceva. Direcţia lucrurilor nu mai este aceeaşi cu cel care le direcţionează. Citesc. Pe acoperiş au ieşit oile morţii să toarcă. Zâmbeşti. Ţi-ai recunoscut versul. Cu siguranţă l-a recunoscut şi Nicolae Coande. Şi Petrişor. Şi Cătălin. Cred că i-ar fi plăcut şi lui Gellu Naum. Ceilalţi aşteaptă. Curioşi. Asta e bine. Întâmplător sau nu am lângă mine suprarealismul. Lautréamont ar zâmbi dacă ar şti că întâlnirea întâmplătoare a unui volum de poezie şi a unui album de artă suprarealistă într-un tren aflat în mişcare au provocat în mine cele mai puternice detonări poetice. Căci peisajul este o realitate, întâlnirea este o alta. Proiecţia celor două realităţi înlăuntrul meu au dat naştere unui sentiment neobişnuit, dar asta rămâne realitatea mea. N-ar mai recunoaşte nimeni oaia de plumb rătăcită deasupra noastră, paguba dracu, jigodia! Să nu te mire atunci când îţi voi spune că în această cheie ţi-am citit poezia: proiectând imagini din exterior, pentru mine ăsta-i peisajul de care vorbeşti, în interior, întâlnirea. Şi cum să nu înţeleg atunci că cireşul din apă se vede în păsări/ că apa din nuc se simte în şarpe şi că toate îmi suferă de o molipsire/ de piatră sau de apă grea. Nu m-am supărat nici atunci când l-ai trădat pe Nichita. Pasărea şi aerul şi piatra nu mai respiră cu pas de domnişoară. Şi am înţeles de ce. Tu căutai abaterea apelor. Apă de sânge, apă caustică.Poate de aici ţi se trage boala de aer în timp. Să ştii că am aprins lumânările de aer! Numai aşa puteam vedea cum în casa cu vederea în larg, cu siguranţă asta-i poezia, tu aveai timp să-ţi ascunzi cuvintele/ două câte două/ şi dacă numărul lor ar fi impar/ aş păstra unul a cărui umbră/ aproape de mine/ ar avea vederea întoarsă/ unul închis pe dinafară. Eşti mândru, tânăr, dar cel mai mult îmi place când eşti înnebunit de oasele palmelor. Versul ăsta mă face să cred căPeisaj cu întâlnire nu va fi singurul volum de poezie. Toate Dianele şi Anele şi cele câteva care se recunosc în prescurtarea R. vor fi învinse de sinceritatea ta/ de bunele tale intenţii/ De faptul că zăpada e punctuală şi vor râde desinuciderile din memorie şi din dragoste. Dar zâmbesc atunci când mă gândesc că nu ştii să citeşti în palme şi cu toate astea îi poţi spune femeii că nu e o întâmplare/ aşa cum ştii că la încheietura mâinii ei/ Dumnezeu îşi lapădă pielea. Trebuie să-ţi mărturisesc că-mi place mult versul ăsta.

Ah, am ajuns şi între haine. Poezia asta e cel mai bun exemplu de detonare poetică. Aici e şi peisajul şi întâlnirea şi sentimentul neobişnuit care ia naştere:Copacului de la margine îi spuneam somn/ Aerului batiste transparente,/ Oglinzilor picioare sau haine de ocazie/ Şi ne încercuiam cât ne ţinea pielea/ Fără pământ şi gust/ Şi fără să ştim numele străzii/ Pe care se putea merge/ În două trupuri/ Ca şi când ar fi plouat.

Acum mă pun în locul tău şi-mi zic că în loc de câini creşteau papură neagră/ Un echilibru total/ Şi umbre până la piele/ Să revină cu picioarele pe pământ.

Am să închei aici. Nu le putem spune tot ochilor aţintiţi asupra noastră.

Cu prietenie, Luiza