Să nu traaagi cu pușcaaa! și se îndepărta lăsând urme de gheare în pământ. Juan Bablo Castel povestește un vis care mi-a amintit de pasărea imensă, neagră din poveștile Micăi Mae. În Vis, vraciul îi transformă trupul într-o pasăre. Conștient de noua formă a trupului, Castel încearcă să-și comunice disperarea celor din jurul lui. Observă însă că pentru toți ceilalți el nu este o pasăre, ci a rămas vechiul Castel. Atunci începe să țipe și țipătul devine un croncănit pe care doar el îl poate auzi. Condamnat. Condamnat să trăiască într-un trup de pasăre și numai el să știe asta. Să nu traaagi cu pușca! și se îndepărta lăsând urme de gheare în pământ, îmi povestea Mica Mae. Era noapte. Bunicul meu se încălzea la foc, în pădure. Își lustruia pușca în timp ce nepoții abia învățau să cânte „My bonnie is over the ocean!” Pasărea imensă se apropie ademenitoare de el, înfingându-și ghearele în pământ. Bunicul se ridică brusc și îndreaptă pușca spre ea: Piei! Să nu traaagi cu pușcaaaa, glăsui imensa pasăre, neagră. Și se îndepărtă lăsând urme de gheare în pământ. 27 de ani mai târziu, îmaginea păsării îmi apare la fel de vie ca în copilărie. Și mă gândesc acum că teama de pasărea imensă, neagră s-a spart în zborul și-n croncănitul ciorilor. Le vad și le aud în fiecare dimineață. Și mă simt liberă.