My Blog List

Thursday, December 13, 2012

sapascriptum

                                Scriitura este urma săpată de memorie în propria piele. 

Friday, November 30, 2012

skin-flin



Alo?
....
Niciun răspuns

Alo?
...
 Niciun răspuns


Skin: totul începe cu o amânare, arma redutabilă împotriva propriei conștiințe. tot ceea ce fac este s-o las să se manifeste.
n-am sunat-o azi. nu m-am trezit la 6 a.m., nu am scris niciun rând. mi-am visat dizolvarea, Flin. dar nu era o dizolvare lichidă. era ca și cum te-ai învârti și cu fiecare rotire te-ai micșora în interior. cred că era și o senzație de transparență.

da
nu
sau
Dracu știe.

Flin: întrebările tale mă irită. nu că ar fi niște întrebări inteligente și m-ar pune în încurcătură; sunt întrebări banale. Nu am chef să rememorez discuția. Fumezi prea mult, Skin.

Skin: M-am trezit mai târziu decât îmi propusesem. Am mai dormit o oră cu senzația lăsată de pielea ei. o undă sonoră. Poate țigările sunt de vină. Nu cred că vreau să renunț la ele. Am probleme în exprimare. Ce prelungire mecanică a simțurilor. Nu spun că-mi displace. Am dormit. M-am odihnit. Am făcut sex. Am respirat. Nu e reală. Mă domină în cel mai brutal mod cu putință. Se joacă cu respirația mea, Flin. Cu ritmul meu interior.

Flin: te-ai băgat prea mult în rahatul ăsta de relație. Te-a absorbit. Tipa e străină de tot ce e realitate.

Skin: E în mine, Flin. În pielea mea. Cu ea am aceeași senzație de dizolvare a corpului pe care o aveam în copilărie. Un vertij al corpului. Memoria pielii e fabuloasă. Corpul meu proiectează senzații. Pori excitați cu memorie. La dracu. Renunțasem la nebunia asta. Sunt dependent de corpul meu.

Suflu
Scriitură
Ritm
6 a.m.

Flin: mă iriți, Skin. Începi să mă sperii. Am impresia că vorbesc cu o bucată de carne care emană parfum de curve.

Skin: Și ceea ce simt organic se transformă în literatură. există un suflu al scriiturii, un ritm propriu fiecărui trup. Te-ai gândit vreodată la asta? Mi-am reluat jurnalul, Flin. Mă exprim extrem de prost în scris. Nu mă pot detașa de piele. am dureri cumplite. În fiecare dimineață la ora 6 a.m. mă aflu într-o anestezie euforică. 

Flin: da, mă gândesc că de fiecare dată când întâlnești o curvă inteligentă îți mai tragi câte-un tatuaj.

Alo?
Niciun răspuns

Alo?
Linda
...

Niciun răspuns

Skin: Nu, nu pot să scriu cu adevărat decât atunci când mă adresez corpului. Excluderea carnalului este un fals. Un hazard. Aici este suflul scriiturii, ritmul corpului, spațiul cuprins în timpul necesar nașterii unei voci, Incomunicabilul. Transformarea este mai întâi organică. Am pierdut noțiunea timpului. Am stat îmbrățișați 4 nopți. Timpul s-a comprimat. Corpul comprimă timpul. Corpul este o comprimare a timpului. Încă simt. Vertical. Mi-am amintit de mine în astea 4 nopți.


Alo?
Linda?

Skin?
Te-am visat, Skin. Te-am visat. O să scriu despre tine.



Friday, November 16, 2012


Aujourd'hui j'ai appris que les gens ont peur de l'amour. Am presimțit astăzi. Iubirea este un onirism primitiv. Când te atașezi totul dispare. Si apare regretul sau nu, cred ca, mai degraba, apare nostalgia unui act neîmplinit. Cu siguranță există o legătură profund intimă între corp și scriitură. Corpul naște scriitura. Tăcerea actului neîmplinit. Atașamentul este sinonim cu dispariția. Cum să accepți tăcerea? Tăcerea lăuntrică? Je tant reve de toi que tu perds ta realite. Avem nevoie de explicații, de cuvântul celuilalt, deși pre-cunoaștem semnificația cuvântului nerostit. Je suis decu. Sticloanță s-a spart. A strigat în tăcere.  Și iată corpul. 

Monday, October 22, 2012


Virghiul ConnLeConnu își duse cana cu apă la gură și bău. Între gura însetată și vasul incomunicabil apăru o lumină. Era unirea prin iubire a două forme distincte.

Virghiul ConnLeConnu era locuit de Virghiul LeConnu. Virghiul LeConnu era locuit de Virghiul Connaissant. Virghiul ConnLeConnu fu lovit de o mașină. Suferi un șoc. Virghiul Connaissant îl părăsi pe Virghiul LeConnu, Virghiul LeConnu îl părăsi pe Virghiul ConnLeConnu care contientiză că fusese locuit de toți Virghiulii care-l precedaseră. Acum rămase golul și șocul creației. 

Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun cine ești

La o tejghea Virghiul Connaissant dă peste Virghiul LeConnu. Îl atrăgea ceva în relaxarea amicului. Se apropie de el și începură o discuție pe tema prieteniei.
Virghiul Connaissant: Ne-am mai întâlnit undeva?
Virghiul LeConnu: Sunt aici dintotdeauna.
Virghiul Connaissant: Cum așa, nu te-am mai văzut până azi.
Virghiul LeConnu: Asta pentru că nu știi să privești.
Virghiul Connaissant: [puțin indignat]: Ascultă, domnule, nu-ți permit obrăznicia...
Virghiul LeConnu: Nici eu orbirea.
Virghiul Connaissant se așeză la masă, își aprinse o țigară și începu să se holbeze la Virghiul LeConnu.
Virghiul Connaissant: Da, domnule, ai dreptate, ai fost aici dintotdeauna. Cum de n-am băgat de seamă!? Erai atât de evident.
Atunci Virghiul Connaissant îl înghiți cu pofta unui observator meritoriu pe amicul său și-și recunoscu lenea. Nu știu de unde-și făcu apariția Virghiul ConnLeConnu.

Saturday, June 16, 2012


Dorinta de a scrie nu vine numai din ceea ce primești exterior sinelui tău, din asociatii de imagini, idei, ci și dintr-o dorință de evadare din ceva imaterial, deghizat în material-starea de carapace.

Starea de carapace o experimentezi atunci când ești departe de carapacea originară, care nu mai este matricea maternă, ci matricea natală.

Blocajul lingvistic se produce prin adopție.

carapacea gazdă, o carapace pe care ești nevoit s-o asimilezi.

Carapacea gazdă este o stare de non-limbaj.

Sarah Kane scria pentru morți, adică pentru cei nenăscuți material.

Nenăscuții trăiesc în cercurile de vid afectiv- energia imaterială. Sunt în metrou. Paris. Materialul se unduiește în jurul metalului. Mademoiselle, tu est tres belle! Zgomotul muzicii. Vocile impersonale. Sunetul metalului. Paharul întins. Legile compensației.

Culturile mici parazitează culturile mari. Schimbul de metal.



Wednesday, May 23, 2012

ma aflu oare in interval?
unde sunt eu? in amintirile din care ma construiesc sau in proiectiile pe care le asimilez? s-ar putea ca noptile sa- mi dea raspunsul. s-ar putea sa fiu chiar un mic om coaja, alergand in nestire spre miezul interior, care nu exista. daca voi continua sa dorm.

Sunday, April 8, 2012

o zi Terrospectivă


dizolvare. dar nu o dizolvare lichida. era ca si cum te ai invarti si cu fiecare rotire te ai micșora în interior. o senzație de transparență. 



Rețin că oamenii sunt unde sonore la I. Mă amuză fragmentul când măicuțele îi trimiteau cărți religioase și pasaje subliniate din biblie care ar fi trebuit să-i ghideze parcursul spiritual.
Căutările intermitente ale lui I. sunt savuroase. În timp ce-și introducea supozitorul în fund, se afla la castelul Rondon, se gândea să citească Confesiunile Sfântului Augustin.
   

Saturday, March 10, 2012


Omul proiectie:
egoul: fraiere, eu te proiectez. esti sub mine
eul: ba, esti tampit? nu auzi ca nu exist?

Monday, February 20, 2012

Drăgălașul pui de liuli

 „Liuli înseamnă ‹‹bufniță››; puiul de bufniță este pufos și drăgălaș, dar, când crește mare, se urâțește de tot” (p.157). Dezvoltarea unui pui de bufniță, pentru a ajunge la maturizare, este asemănătoare cu etapele ce trebuie parcurse de actorul inițiat în teatrul Nō. Drăgălășenia puiului de bufniță este asociată cu desăvârșirea artei copilului-actor în teatrul Nō. Dar dacă această desăvârșire este atinsă încă din copilărie, când talentul înnăscut se manifestă natural, fără niciun efort, la maturitate actorul nu poate decât involua. Floarea (hana), concept cheie pentru atingerea căii adevăratului Nō, se va ofili înainte de a-i afla substanța și funcția.  
Șapte tratate secrete de teatru Nō, în traducerea Irinei Holca, prefațată de Andrei Șerban și postfațată de Carmen Stanciu este o mărturisire a tehnicilor secrete ale tradiției sarugaku (poate fi tradus prin „a spune ceva plăcut”, „a face o atmosferă plăcută”) și ale casei Kanze lăsate moștenire de părintele teatrului Nō, Zeami (1363-1443), fratelui și fiului său.

Să presupunem că BufNō (joc de cuvinte, n.n.) este un actor de teatru Nō. BufNō este alcătuit din schelet (talent înnăscut), carne (priceperea în interpretarea dansului și a cântecului) și piele (grația apariției pe scenă). La vârsta de șapte ani BufNō este numai schelet. Talentul (floarea) său pe scenă emană prospețime și naturalețe. BufNō joacă fără mască, asemenea lui  waki (cel de pe margine, intermediarul, cel care nu poartă mască). Dar odată cu vârsta de 17 ani, BufNō trebuie să învețe că floarea este trecătoare și că fără o pregătire îndelungată și cunoaștere a tehnicilor de teatru Nō, interpretarea sa va fi de acum înainte lipsită de conținut. Floarea, substanța va fi greu de imitat, iar în absența ei rolul său nu va fi decât unul superficial. Pentru a reuși BufNō trebuie să-și depășească prin tehnică maeștrii echilibrând substanța (floarea) cu funcția ei (mirosul). Astfel va dobândi armonia, semn că BufNō-actorul stăpânește unul dintre principiile cele mai profunde ale artei sale. După vârsta de 17 ani, BufNō va purta mască shite (actorul principal, cel care acționează, cel care caută aproape întotdeauna mascat). BufNō știe acum că poezia face parte din pregătirea sa: „cine știe să interpreteze și se pricepe și la poezie n-ar trebui să întâmpine mari dificultăți în a scrie sarugaki” (p. 43). BufNō va stăpâni cele două arte în Nō: cântecul și dansul, care își au originea în funcțiile misterioase ale organelor sale interne, plămânii (corespondent sunetul kyo, inima (sunetul sho), ficatul (sunetul kaku), splina (sunetul chi), rinichii (sunetul u); prima notă, kyo, face parte din categoria sunetelor joase (ryo), telurice, este echivalentul lui yin și corespunde inspirației. Sho, sunet celest, înalt (ritsu) corespunde expirației și elementului yang; și cele trei stiluri de interpretare Nō: bătrânul, femeia, războinicul. Pentru a pătrunde în conștiința spectatorilor, BufNō le va deschide urechile combinând două sunete diferite în ritmul jo-ha-kyu (jo-mișcarea de început, introducerea; ha-dezvoltarea; kyu-concluzia) și ochii prin grația (yugen) mișcărilor pe scenă. Acum BufNō își poate privi obiectiv spectatorii și se poate privi pe el însuși din afară (riken-no-ken) prin ochii spectatorilor. În acest moment  BufNō va experimenta spațiul gol. „Acest gol este perceput ca fiind interesant pentru că nici atunci când e în nemișcare actorul nu renunță la tensiunea interioară și umple, de fapt, acel gol cu ajutorul trăirilor sale” (p.142) Pe scenă deviza lui BufNō este „10 în inimă, 7 în mișcare”. Pentru a nu-i fi trădată intensitatea maximă la care poate ajunge emoția BufNō va exprima prin mișcări mai puțin decât simte. Mișcarea lui BufNō are la bază cuvântul: „Cuvântul trebuie să aibă prioritate, mișcarea fiind cea care vine după. Cuvintele exprimă sensul, deci este normal ca ele să fie considerate esența artei moastre” (p.71). BufNō va merge să exerseze acum. Ar mai avea de povestit despre cele nouă niveluri ale artei sale, dar BufNō preferă să le descoperiți singuri în cartea lui Zeami, Șapte tratate secrete de teatru Nō.
Singura grijă a lui BufNō va fi de acum încolo veridicitatea. 

Saturday, February 18, 2012

The Last Lost Lust Unicorn taught me the difference between sorrow and regret and something more
.
ANIVERSARE CONSTANTIN BRANCUSI

Sunday, February 12, 2012


Conferința Magia artei actorului susținută de Florin Zamfirescu în sala „I. D. Sârbu” a Teatrului Național „Marin Sorescu”, 12 februarie, 2012, ora 11.00

Dispariția teatrului ar fi echivalentă cu dispariția visului colectiv


Mă întorc acasă de la conferința susținută de Florin Zamfirescu în sala „I. D. Sârbu” a Teatrului Național „Marin Sorescu”. De data aceasta s-a întâmplat să nu mă mai aflu în rolul spectatorului naiv, ci să vin în fața omului și actorului Florin Zamfirescu după un timp în care am asimilat experiența spectatorului care poate fi ridicat la un nivel de percepție superior prin magia creată de un actor. La conferința susținută astăzi, 12 februarie 2012, Magia artei actorului, Florin Zamfirescu a reușit să transmită într-un mod familiar, extrem de sincer și de carismatic esența teatrului, visul colectiv al ființelor care prin actul teatral învață să-și îndrepte privirea spre ele însele și, mai mult decât atît, să-și analizeze propriile mecanisme de funcționare. Florin Zamfirescu și-a început conferința urmând calea pe orizontală de care vorbește Warlikowsky și anume relația directă a omului cu omul, reușind astfel să-și transmită mesajul într-un mod extrem de natural.
Florin Zamfirescu a insistat pe diferența dintre arta actorului și arta spectacolului. Arta actorului este, în opinia sa, o construcție interioară, talentul, cu care vii în fața planificatorului, regizorul. Prin mijlocirea planificatorului, actorul conștientizează posibilitățile multiple de a fi ale omului, le exersează prin lucrul cu sine și le transmite spectatorilor în ceea ce se numește arta spectacolului. În acest caz întrebarea Ce rol lucrezi? devine Ce rol te lucrează? Tu devii ceea ce nu știai că ești. Actorul este o multitudine de euri ‒ rolurile pe care le joacă ‒ euri care trebuie asimilate pentru a scoate în evidență eul prezidențial. Asimilarea și conștientizarea eurilor face posibilă comunicarea cu alter-egoul fiecăruia dintre noi. A accepta că lumea este infinită, înseamnă pentru Florin Zamfirescu a accepta că nu există unicitate. Eul este în continuă mișcare, repetabil. Dacă totul este finit, atunci eul este unic, static.
Pentru omul și actorul Florin Zamfirescu conștientizarea simțurilor joacă un rol decisiv în dezvoltarea personală. Actorul trebuie să se folosească nu doar de cele cinci simțuri concrete, auditiv, vizual, tactil, gustativ, olfactiv, ci și de simțurile interne. Pentru a le declanșa, actorul apelează la memoria afectivă și acționează în rolurile pe care le interpretează ca și când aceste simțuri interne ar exista cu adevărat. Teatrul nu este realitate, afirmă Florin Zamfirescu. Teatrul este, deși nu menționează explicit termenul, potențializare. Publicul vine la teatru pentru a i se arăta cum ar fi dacă... În teatru visul colectiv devine posibil. Dispariția teatrului ar fi echivalentă cu dispariția visului colectiv.

                                                                                                    
un interviu interesant!
http://www.endandend.com/pre.php?id=11

Friday, February 10, 2012

Saturday, February 4, 2012

pentru infidelii de noi

daca n-am fi moralisti cred ca am putea trai intr-o lume mai normala. tensiunile sexuale s ar rezolva subit si toata lumea ar fi mult mai relaxata. am in minte scena din Parfumul cand toti cei veniti sa l vada pe Grenouille ucis de calau, extaziati de mirosul parfumului de fecioara pe care l imprastie batista ridicată deasupra multimii, incep sa faca dragoste care cu cine apuca. (subscriu exprimarii noduroase din urma)







Revin la parfum, pe care-l descopăr într-o altă lumină, atât de firesc, atât de vizibil în Căutarea intermitentă. Trebuia să mă fi gândit și la asta. Era atât de evident.

Cineva mă întreba: Ce suflet este primit în cer? Sufletul copilului de doi ani? al tânărului de douăzeci de ani? al adultului de patruzeci de ani? Al moșneagului de optzeci de ani? Însă sufletul nu este existențial. Sufletul e esența unei ființe. Nu se formează în și pe durata existenței. El precede existența. Nu existența precede esența. Îți ai esența înnăscută, ca în celebrul roman Parfumul. Dar atunci se pune problema predestinării. Ceea ce pare că gândește autorul Parfumului: mirosul, în acest roman, adică esența cuiva. 
Ce e eroul său care nu miroase? Născut fără miros? Fără esență, fără un suflet? Fără destin aici și în lumea de dincolo! Aspiră la, sau aspiră esența altora, care au o esență, un suflet. (Eugene Ionesco, Căutarea intermitentă, p. 133

Friday, February 3, 2012

30 de păsări pleacă în căutarea regelui lor, Simurgul, pe muntele Kaf. Ajunse la înălțimea muntelui conțientizează că ele însele, la un loc, au devenit Regele, Unul, Absolutul, Simurgul (si-30; murg-pasăre)  Întregul potențializat exista dintotdeauna în ele. Partea conștientizează întregul care se actualizează. Realitatea intră în sfera realului dezvăluind sacrul. Asimilarea terțului în Graiul păsărilor lui Attar.

Tuesday, January 24, 2012

Joi, 26 ianuarie, 2012, ora 17,30 drd. Raluca Bădoi va susține în cadrul proiectului Avangardă și transdisciplinaritate, inițiat de Petrișor Militaru, conferința
Emmanuel Levinas, experiența non-subiectului. 
Detalii aici: http://petrisure.wordpress.com/avangarda-si-transdisciplinaritate/








Saturday, January 21, 2012

ce zile frumoase!

Mult fum. imi aprind o tigara.


 pe podea o umbrelă verde. se sting luminile. pe podea apare pământul ca un balon maro de care stă agățată întreaga lume: poșeta cea albă.

În poșetă se găsesc toate obiectele care-i fac viața mai frumoasă lui winnie: periuța de dinți, peria de păr, oglinda, rujul, batista, pistolul.
 Gravitația. toate lucrurile se strâng în jurul pântecului lui winnie. dacă n-ar fi gravitația... winnie ar fi mai fericită. și poate willie ar ieși din gaura sa cu toate amintirile lor comune. ce zile frumoase. mâinile i s-ar desprinde de pe umbrela verde și ar putea fi liberă. mai liberă și mai vie decât furnica țintuită de gravitație pe pântecul rotund și maro al lui winnie.

Iulia Popescu a făcut un rol bun. Nu e foarte ușor să-ți joci rolul mai bine de 45 de minute într-un balon pământiu (costumul a fost gandit de Maria Nicola). Totuși, am avut impresia că regizorul Iulian Suman a chinuit-o pe winnie. rolul a fost prea lung. spectatorii se plictisiseră. Nemții de lângă mine înțeleseseră că este vorba de un act cultural și strigau printre gurile de bere: ya willie... În sfârșit, balonul maro se desprinde de trupul lui winnie.  

(piesă jucată la cafe teatru play, ce zile frumoase! de Samuel Beckett)

Wednesday, January 18, 2012

ingerii au cazut in imaginatie. Prezența în Absență nu mai are imaginație. (când poți vedea realitatea în toată compexitatea ei s-a cam dus cu imaginația)

Friday, January 13, 2012

Oooo, Aida, ce talpa mare ai!
Am fost sa vad Aida lui Verdi la Teatrul Liric Elena Teodorini. Costume egiptene chicioase, foarte aurite, care se reflectau  in rama ochelarilor mei de mioapa asa cum se reflecta soarele in cutitul lui Meursault din Străinul lui Camus. As fi putut sa ucid! Dar reflexia costumelor a incetat cand, socul vizual, a fost si mai puternic. Aparitia Aidei pe scenă. Corpolenta, dar canta bine, desi putin cam infundata vocea; nu am pe moment un alt termen mai bun la indemana. Oricum, am pierdut orice urmă (sic!) de muzicalitate si de poveste a piesei din cauza talpilor Aidei; de la care nu puteam sa-mi iau ochii. Oooo, Aida, ce talpa mare ai! Recunosc ca-mi placeau sandalele egiptene, dar gandul meu striga fara incetare: Big foot! Si cand nu era Big Foot Aida erau cele cateva balerine, la fel de putin gratioase si de flexibile care se clovnareau in jurul lui Amneris, fiica regelui Egiptului. Si daca la capitolul vedere piesa n-a stat prea bine, bineinteles vederea celor care vad mai putin bine, cum este cazul meu, nici auzul nu s-a bucurat de prea multa magulire. Si nu ma refer la vocile interpretilor. Se pare ca mecanicitatea gesturilor n o putem controla. Sala aplauda dupa fiecare pauza respiratorie a interpretilor.  Si atunci ma intreb: De ce se vine la teatru ( liric, in cazul nostru)? Si-mi raspund: Ca sa se aplaude!
Aplaudati, oamenilor, numai aplaudati!
Am plecat la pauza.

Sunday, January 8, 2012

Călătorie spre centrul fiinţei

One cannot stay on the summit forever -
One has to come down again.
So why bother in the first place? Just this.
What is above knows what is below -
But what is below does not know what is above

One climb, one sees-
One descends and sees no longer
But one has seen!

There is an art of conducting one's self in
The lower regions by the memory of
What one saw higher up.

When one can no longer see,
One does at least still know. 
René Daumal




„Muntele analog”, aparţinând scriitorului francez René  Daumal, (1908-1944), se face cunoscut publicului din România o dată cu lansarea volumului, pe data de 28 noiembrie 2009, în cadrul Tîrgului de carte „Gaudeamus”, mai cu seamă prin traducerea lui Marius-Cristian Ene. Romanul este prefaţat de Basarab Nicolescu, preşedinte şi fondator al Centrului internaţional de Studii şi Cercetări Transdisciplinare, fiind însoţit de o notă biobibliografică a tânărului critic literar Petrişor Militaru.

Subtitlul cărţii, „roman de aventuri alpine, non-euclidiene şi simbolic autentice”, mi se pare a fi o ispitire apriori a cititorului neiniţiat, spre ceea ce va deveni Muntele Analog. Prima tentativă pe care am avut-o ca cititor al cărţii a fost să dezleg misterul care se învăluie în jurul unui cuvânt aparent concret şi aparent explorat: munte. Impresia cu care am rămas la aflarea răspunsului a fost una de neputinţă; neputinţa de a mă limita la aceste experienţe ca simplu cititor şi nu ca experimentator. Muntele, ca limbaj imaginar, este locul de întâlnire dintre cer şi pământ. „Vârful său unic atinge lumea eternităţii, iar poalele sale se ramifică în contraforturi multiple, în lumea muritorilor. El este calea prin care omul se poate înălţa către divinitate, iar divinitatea se revelează omului”. Iată un prim simbol autentic propus pentru Muntele analog; capacitatea omului de a transgresa simţurile, întâlnirea cu sine însuşi ca fiinţă şi, de ce nu, ca artist. Aparent un concept inexistent, Muntele analog, începe să se autodefinească, din aproape în aproape, să-şi dezvăluie „soma”- sămânţa nemuririi - care se află sub forma sa „luminoasă şi subtilă”, şi protejată de privirile curioşilor, „în munte”. Înălţimea la care se produce o întâlnire cu centrul propriului eu schimbă radical polii de percepţie ai celui ce evadează în adâncul fiinţei sale. Tot ce este natural capătă înfăţişarea supranaturalului şi, mai mult, fantasticul este înghiţit de realitatea însăşi care, acolo sus, întrece cu mult imaginaţia omului. Călătoria echipajului spre Muntele Analog se face cu, nu întâmplător aleasă, nava Impossible. Ajunşi în Portul Maimuţelor-oraşul de la baza muntelui - care în plan simbolic reprezintă moştenirea exploratorului: curios, imitator, neruşinat şi neliniştit, membrii echipajului se redescoperă pe ei înşişi ca alter ego. Pentru prima dată îşi spun pe nume, încep să se „despoaie” de vechile lor personaje. Aici nu mai sunt artistul, inventatorul, medicul, eruditul, literatul, ci lasă să iasă la iveală, de sub aceste deghizări, omul, in starea lui cea mai pură.

            Înţeles la cel mai superficial nivel, Muntele Analog poate semnifica scopul cel mai Înalt al individului, cel mai apropiat de Eul său interior, locul în care Eul Uman se contopeşte cu Eul suprem. Muntele Analog poate fi dialogul nostru cu natura, dialog care ar reprezenta o imagine exterioară a unei discuţii care, de fapt, are loc în interiorul nostru.


Last letter to his wife

I am dead because I lack desire,
I lack desire because I think I possess.
I think I possess because I do not try to give.
In trying to give, you see that you have nothing;
Seeing that you have nothing, you try to give of yourself;
Trying to give of yourself, you see that you are nothing:
Seeing that you are nothing, you desire to become;
In desiring to become, you begin to live. 




Saturday, January 7, 2012




Dragă Gabriel,
Drumul de la Craiova la Cluj durează cât un peisaj cu întâlnire. Ideile bune vin în mişcare. uuu-ci-ci-ci-uuuu-ciuuuu. Suc, cipsuri, pufuleţi, cornuri avem. În faţa mea se derulează mereu acelaşi film. Acum va apărea copilul care strânge bani pentru ochiul stâng. Iată-l! Îmi pune pe scaun textul şi pleacă mai departe. N-am înţeles niciodată de ce nu vorbeşte. Un cerşetor discret. Îmi desfac punga cu seminţe djili. De data asta n-am mai uitat să-mi cumpăr. Mă întreb de unde pofta asta de a ronţăi seminţe ori de câte ori merg cu trenul. Poate compensează lispa de mişcare a corpului. Aşa că mă apuc să ronţăi. Apare controlorul. O doamnă durdulie care-şi balansează grăsimea în acelaşi ritm cu mişcările trenului. Privirea mi se îndreaptă spre direcţia lucrurilor din jurul meu. Asta înseamnă că le pot descrie, trebuie doar să încerc să le orientez mai bine. Poezia e altceva. Direcţia lucrurilor nu mai este aceeaşi cu cel care le direcţionează. Citesc. Pe acoperiş au ieşit oile morţii să toarcă. Zâmbeşti. Ţi-ai recunoscut versul. Cu siguranţă l-a recunoscut şi Nicolae Coande. Şi Petrişor. Şi Cătălin. Cred că i-ar fi plăcut şi lui Gellu Naum. Ceilalţi aşteaptă. Curioşi. Asta e bine. Întâmplător sau nu am lângă mine suprarealismul. Lautréamont ar zâmbi dacă ar şti că întâlnirea întâmplătoare a unui volum de poezie şi a unui album de artă suprarealistă într-un tren aflat în mişcare au provocat în mine cele mai puternice detonări poetice. Căci peisajul este o realitate, întâlnirea este o alta. Proiecţia celor două realităţi înlăuntrul meu au dat naştere unui sentiment neobişnuit, dar asta rămâne realitatea mea. N-ar mai recunoaşte nimeni oaia de plumb rătăcită deasupra noastră, paguba dracu, jigodia! Să nu te mire atunci când îţi voi spune că în această cheie ţi-am citit poezia: proiectând imagini din exterior, pentru mine ăsta-i peisajul de care vorbeşti, în interior, întâlnirea. Şi cum să nu înţeleg atunci că cireşul din apă se vede în păsări/ că apa din nuc se simte în şarpe şi că toate îmi suferă de o molipsire/ de piatră sau de apă grea. Nu m-am supărat nici atunci când l-ai trădat pe Nichita. Pasărea şi aerul şi piatra nu mai respiră cu pas de domnişoară. Şi am înţeles de ce. Tu căutai abaterea apelor. Apă de sânge, apă caustică.Poate de aici ţi se trage boala de aer în timp. Să ştii că am aprins lumânările de aer! Numai aşa puteam vedea cum în casa cu vederea în larg, cu siguranţă asta-i poezia, tu aveai timp să-ţi ascunzi cuvintele/ două câte două/ şi dacă numărul lor ar fi impar/ aş păstra unul a cărui umbră/ aproape de mine/ ar avea vederea întoarsă/ unul închis pe dinafară. Eşti mândru, tânăr, dar cel mai mult îmi place când eşti înnebunit de oasele palmelor. Versul ăsta mă face să cred căPeisaj cu întâlnire nu va fi singurul volum de poezie. Toate Dianele şi Anele şi cele câteva care se recunosc în prescurtarea R. vor fi învinse de sinceritatea ta/ de bunele tale intenţii/ De faptul că zăpada e punctuală şi vor râde desinuciderile din memorie şi din dragoste. Dar zâmbesc atunci când mă gândesc că nu ştii să citeşti în palme şi cu toate astea îi poţi spune femeii că nu e o întâmplare/ aşa cum ştii că la încheietura mâinii ei/ Dumnezeu îşi lapădă pielea. Trebuie să-ţi mărturisesc că-mi place mult versul ăsta.
Ah, am ajuns şi între haine. Poezia asta e cel mai bun exemplu de detonare poetică. Aici e şi peisajul şi întâlnirea şi sentimentul neobişnuit care ia naştere:Copacului de la margine îi spuneam somn/ Aerului batiste transparente,/ Oglinzilor picioare sau haine de ocazie/ Şi ne încercuiam cât ne ţinea pielea/ Fără pământ şi gust/ Şi fără să ştim numele străzii/ Pe care se putea merge/ În două trupuri/ Ca şi când ar fi plouat.
Acum mă pun în locul tău şi-mi zic că în loc de câini creşteau papură neagră/ Un echilibru total/ Şi umbre până la piele/ Să revină cu picioarele pe pământ.
Am să închei aici. Nu le putem spune tot ochilor aţintiţi asupra noastră.
Cu prietenie, Luiza 






Monday, January 2, 2012

Să nu traaagi cu pușcaaa! și se îndepărta lăsând urme de gheare în pământ. Juan Bablo Castel povestește un vis care mi-a amintit de pasărea imensă, neagră din poveștile Micăi Mae. În Vis, vraciul îi transformă trupul într-o pasăre. Conștient de noua formă a trupului, Castel încearcă să-și comunice disperarea celor din jurul lui. Observă însă că pentru toți ceilalți el nu este o pasăre, ci a rămas vechiul Castel. Atunci începe să țipe și țipătul devine un croncănit pe care doar el îl poate auzi. Condamnat. Condamnat să trăiască într-un trup de pasăre și numai el să știe asta. Să nu traaagi cu pușca! și se îndepărta lăsând urme de gheare în pământ, îmi povestea Mica Mae. Era noapte. Bunicul meu se încălzea la foc, în pădure. Își lustruia pușca în timp ce nepoții abia învățau să cânte „My bonnie is over the ocean!” Pasărea imensă se apropie ademenitoare de el, înfingându-și ghearele în pământ. Bunicul se ridică brusc și îndreaptă pușca spre ea: Piei! Să nu traaagi cu pușcaaaa, glăsui imensa pasăre, neagră. Și se îndepărtă lăsând urme de gheare în pământ. 27 de ani mai târziu, îmaginea păsării îmi apare la fel de vie ca în copilărie. Și mă gândesc acum că teama de pasărea imensă, neagră s-a spart în zborul și-n croncănitul ciorilor. Le vad și le aud în fiecare dimineață. Și mă simt liberă.