Oooo, Aida, ce talpa mare ai!
Am fost sa vad Aida lui Verdi la Teatrul Liric Elena Teodorini. Costume egiptene chicioase, foarte aurite, care se reflectau  in rama ochelarilor mei de mioapa asa cum se reflecta soarele in cutitul lui Meursault din Străinul lui Camus. As fi putut sa ucid! Dar reflexia costumelor a incetat cand, socul vizual, a fost si mai puternic. Aparitia Aidei pe scenă. Corpolenta, dar canta bine, desi putin cam infundata vocea; nu am pe moment un alt termen mai bun la indemana. Oricum, am pierdut orice urmă (sic!) de muzicalitate si de poveste a piesei din cauza talpilor Aidei; de la care nu puteam sa-mi iau ochii. Oooo, Aida, ce talpa mare ai! Recunosc ca-mi placeau sandalele egiptene, dar gandul meu striga fara incetare: Big foot! Si cand nu era Big Foot Aida erau cele cateva balerine, la fel de putin gratioase si de flexibile care se clovnareau in jurul lui Amneris, fiica regelui Egiptului. Si daca la capitolul vedere piesa n-a stat prea bine, bineinteles vederea celor care vad mai putin bine, cum este cazul meu, nici auzul nu s-a bucurat de prea multa magulire. Si nu ma refer la vocile interpretilor. Se pare ca mecanicitatea gesturilor n o putem controla. Sala aplauda dupa fiecare pauza respiratorie a interpretilor.  Si atunci ma intreb: De ce se vine la teatru ( liric, in cazul nostru)? Si-mi raspund: Ca sa se aplaude!
Aplaudati, oamenilor, numai aplaudati!
Am plecat la pauza.