http://oradecluj.oradestiri.ro/reportajel-fabrica-de-emotii-a-lui-andrei-serban-cand-aleg-o-piesa-o-fac-pentru-ca-nu-o-inteleg/cultural/2012/01/18/

Joi, 26 ianuarie, 2012, ora 17,30 drd. Raluca Bădoi va susține în cadrul proiectului Avangardă și transdisciplinaritate, inițiat de Petrișor Militaru, conferința

Emmanuel Levinas, experiența non-subiectului. 

Detalii aici: http://petrisure.wordpress.com/avangarda-si-transdisciplinaritate/

ce zile frumoase!

Mult fum. imi aprind o tigara.

 pe podea o umbrelă verde. se sting luminile. pe podea apare pământul ca un balon maro de care stă agățată întreaga lume: poșeta cea albă.

În poșetă se găsesc toate obiectele care-i fac viața mai frumoasă lui winnie: periuța de dinți, peria de păr, oglinda, rujul, batista, pistolul.
 Gravitația. toate lucrurile se strâng în jurul pântecului lui winnie. dacă n-ar fi gravitația... winnie ar fi mai fericită. și poate willie ar ieși din gaura sa cu toate amintirile lor comune. ce zile frumoase. mâinile i s-ar desprinde de pe umbrela verde și ar putea fi liberă. mai liberă și mai vie decât furnica țintuită de gravitație pe pântecul rotund și maro al lui winnie.

Iulia Popescu a făcut un rol bun. Nu e foarte ușor să-ți joci rolul mai bine de 45 de minute într-un balon pământiu (costumul a fost gandit de Maria Nicola). Totuși, am avut impresia că regizorul Iulian Suman a chinuit-o pe winnie. rolul a fost prea lung. spectatorii se plictisiseră. Nemții de lângă mine înțeleseseră că este vorba de un act cultural și strigau printre gurile de bere: ya willie... În sfârșit, balonul maro se desprinde de trupul lui winnie.  

(piesă jucată la cafe teatru play, ce zile frumoase! de Samuel Beckett)

ingerii au cazut in imaginatie. Prezența în Absență nu mai are imaginație. (când poți vedea realitatea în toată compexitatea ei s-a cam dus cu imaginația)

http://www.youtube.com/watch?v=Xa2YDKXZgeE

Oooo, Aida, ce talpa mare ai!
Am fost sa vad Aida lui Verdi la Teatrul Liric Elena Teodorini. Costume egiptene chicioase, foarte aurite, care se reflectau  in rama ochelarilor mei de mioapa asa cum se reflecta soarele in cutitul lui Meursault din Străinul lui Camus. As fi putut sa ucid! Dar reflexia costumelor a incetat cand, socul vizual, a fost si mai puternic. Aparitia Aidei pe scenă. Corpolenta, dar canta bine, desi putin cam infundata vocea; nu am pe moment un alt termen mai bun la indemana. Oricum, am pierdut orice urmă (sic!) de muzicalitate si de poveste a piesei din cauza talpilor Aidei; de la care nu puteam sa-mi iau ochii. Oooo, Aida, ce talpa mare ai! Recunosc ca-mi placeau sandalele egiptene, dar gandul meu striga fara incetare: Big foot! Si cand nu era Big Foot Aida erau cele cateva balerine, la fel de putin gratioase si de flexibile care se clovnareau in jurul lui Amneris, fiica regelui Egiptului. Si daca la capitolul vedere piesa n-a stat prea bine, bineinteles vederea celor care vad mai putin bine, cum este cazul meu, nici auzul nu s-a bucurat de prea multa magulire. Si nu ma refer la vocile interpretilor. Se pare ca mecanicitatea gesturilor n o putem controla. Sala aplauda dupa fiecare pauza respiratorie a interpretilor.  Si atunci ma intreb: De ce se vine la teatru ( liric, in cazul nostru)? Si-mi raspund: Ca sa se aplaude!
Aplaudati, oamenilor, numai aplaudati!
Am plecat la pauza.

Călătorie spre centrul fiinţei

One cannot stay on the summit forever -
One has to come down again.
So why bother in the first place? Just this.
What is above knows what is below -
But what is below does not know what is above
One climb, one sees-
One descends and sees no longer
But one has seen!

There is an art of conducting one's self in
The lower regions by the memory of
What one saw higher up.

When one can no longer see,
One does at least still know. 

René Daumal

„Muntele analog”, aparţinând scriitorului francez René  Daumal, (1908-1944), se face cunoscut publicului din România o dată cu lansarea volumului, pe data de 28 noiembrie 2009, în cadrul Tîrgului de carte „Gaudeamus”, mai cu seamă prin traducerea lui Marius-Cristian Ene. Romanul este prefaţat de Basarab Nicolescu, preşedinte şi fondator al Centrului internaţional de Studii şi Cercetări Transdisciplinare, fiind însoţit de o notă biobibliografică a tânărului critic literar Petrişor Militaru.

Subtitlul cărţii, „roman de aventuri alpine, non-euclidiene şi simbolic autentice”, mi se pare a fi o ispitire apriori a cititorului neiniţiat, spre ceea ce va deveni Muntele Analog. Prima tentativă pe care am avut-o ca cititor al cărţii a fost să dezleg misterul care se învăluie în jurul unui cuvânt aparent concret şi aparent explorat: munte. Impresia cu care am rămas la aflarea răspunsului a fost una de neputinţă; neputinţa de a mă limita la aceste experienţe ca simplu cititor şi nu ca experimentator. Muntele, ca limbaj imaginar, este locul de întâlnire dintre cer şi pământ. „Vârful său unic atinge lumea eternităţii, iar poalele sale se ramifică în contraforturi multiple, în lumea muritorilor. El este calea prin care omul se poate înălţa către divinitate, iar divinitatea se revelează omului”. Iată un prim simbol autentic propus pentru Muntele analog; capacitatea omului de a transgresa simţurile, întâlnirea cu sine însuşi ca fiinţă şi, de ce nu, ca artist. Aparent un concept inexistent, Muntele analog, începe să se autodefinească, din aproape în aproape, să-şi dezvăluie „soma”- sămânţa nemuririi - care se află sub forma sa „luminoasă şi subtilă”, şi protejată de privirile curioşilor, „în munte”. Înălţimea la care se produce o întâlnire cu centrul propriului eu schimbă radical polii de percepţie ai celui ce evadează în adâncul fiinţei sale. Tot ce este natural capătă înfăţişarea supranaturalului şi, mai mult, fantasticul este înghiţit de realitatea însăşi care, acolo sus, întrece cu mult imaginaţia omului. Călătoria echipajului spre Muntele Analog se face cu, nu întâmplător aleasă, nava Impossible. Ajunşi în Portul Maimuţelor-oraşul de la baza muntelui - care în plan simbolic reprezintă moştenirea exploratorului: curios, imitator, neruşinat şi neliniştit, membrii echipajului se redescoperă pe ei înşişi ca alter ego. Pentru prima dată îşi spun pe nume, încep să se „despoaie” de vechile lor personaje. Aici nu mai sunt artistul, inventatorul, medicul, eruditul, literatul, ci lasă să iasă la iveală, de sub aceste deghizări, omul, in starea lui cea mai pură.

            Înţeles la cel mai superficial nivel, Muntele Analog poate semnifica scopul cel mai Înalt al individului, cel mai apropiat de Eul său interior, locul în care Eul Uman se contopeşte cu Eul suprem. Muntele Analog poate fi dialogul nostru cu natura, dialog care ar reprezenta o imagine exterioară a unei discuţii care, de fapt, are loc în interiorul nostru.

Last letter to his wife

I am dead because I lack desire,

I lack desire because I think I possess.

I think I possess because I do not try to give.

In trying to give, you see that you have nothing;

Seeing that you have nothing, you try to give of yourself;

Trying to give of yourself, you see that you are nothing:

Seeing that you are nothing, you desire to become;

In desiring to become, you begin to live. 

Dragă Gabriel,

Drumul de la Craiova la Cluj durează cât un peisaj cu întâlnire. Ideile bune vin în mişcare. uuu-ci-ci-ci-uuuu-ciuuuu. Suc, cipsuri, pufuleţi, cornuri avem. În faţa mea se derulează mereu acelaşi film. Acum va apărea copilul care strânge bani pentru ochiul stâng. Iată-l! Îmi pune pe scaun textul şi pleacă mai departe. N-am înţeles niciodată de ce nu vorbeşte. Un cerşetor discret. Îmi desfac punga cu seminţe djili. De data asta n-am mai uitat să-mi cumpăr. Mă întreb de unde pofta asta de a ronţăi seminţe ori de câte ori merg cu trenul. Poate compensează lispa de mişcare a corpului. Aşa că mă apuc să ronţăi. Apare controlorul. O doamnă durdulie care-şi balansează grăsimea în acelaşi ritm cu mişcările trenului. Privirea mi se îndreaptă spre direcţia lucrurilor din jurul meu. Asta înseamnă că le pot descrie, trebuie doar să încerc să le orientez mai bine. Poezia e altceva. Direcţia lucrurilor nu mai este aceeaşi cu cel care le direcţionează. Citesc. Pe acoperiş au ieşit oile morţii să toarcă. Zâmbeşti. Ţi-ai recunoscut versul. Cu siguranţă l-a recunoscut şi Nicolae Coande. Şi Petrişor. Şi Cătălin. Cred că i-ar fi plăcut şi lui Gellu Naum. Ceilalţi aşteaptă. Curioşi. Asta e bine. Întâmplător sau nu am lângă mine suprarealismul. Lautréamont ar zâmbi dacă ar şti că întâlnirea întâmplătoare a unui volum de poezie şi a unui album de artă suprarealistă într-un tren aflat în mişcare au provocat în mine cele mai puternice detonări poetice. Căci peisajul este o realitate, întâlnirea este o alta. Proiecţia celor două realităţi înlăuntrul meu au dat naştere unui sentiment neobişnuit, dar asta rămâne realitatea mea. N-ar mai recunoaşte nimeni oaia de plumb rătăcită deasupra noastră, paguba dracu, jigodia! Să nu te mire atunci când îţi voi spune că în această cheie ţi-am citit poezia: proiectând imagini din exterior, pentru mine ăsta-i peisajul de care vorbeşti, în interior, întâlnirea. Şi cum să nu înţeleg atunci că cireşul din apă se vede în păsări/ că apa din nuc se simte în şarpe şi că toate îmi suferă de o molipsire/ de piatră sau de apă grea. Nu m-am supărat nici atunci când l-ai trădat pe Nichita. Pasărea şi aerul şi piatra nu mai respiră cu pas de domnişoară. Şi am înţeles de ce. Tu căutai abaterea apelor. Apă de sânge, apă caustică.Poate de aici ţi se trage boala de aer în timp. Să ştii că am aprins lumânările de aer! Numai aşa puteam vedea cum în casa cu vederea în larg, cu siguranţă asta-i poezia, tu aveai timp să-ţi ascunzi cuvintele/ două câte două/ şi dacă numărul lor ar fi impar/ aş păstra unul a cărui umbră/ aproape de mine/ ar avea vederea întoarsă/ unul închis pe dinafară. Eşti mândru, tânăr, dar cel mai mult îmi place când eşti înnebunit de oasele palmelor. Versul ăsta mă face să cred căPeisaj cu întâlnire nu va fi singurul volum de poezie. Toate Dianele şi Anele şi cele câteva care se recunosc în prescurtarea R. vor fi învinse de sinceritatea ta/ de bunele tale intenţii/ De faptul că zăpada e punctuală şi vor râde desinuciderile din memorie şi din dragoste. Dar zâmbesc atunci când mă gândesc că nu ştii să citeşti în palme şi cu toate astea îi poţi spune femeii că nu e o întâmplare/ aşa cum ştii că la încheietura mâinii ei/ Dumnezeu îşi lapădă pielea. Trebuie să-ţi mărturisesc că-mi place mult versul ăsta.

Ah, am ajuns şi între haine. Poezia asta e cel mai bun exemplu de detonare poetică. Aici e şi peisajul şi întâlnirea şi sentimentul neobişnuit care ia naştere:Copacului de la margine îi spuneam somn/ Aerului batiste transparente,/ Oglinzilor picioare sau haine de ocazie/ Şi ne încercuiam cât ne ţinea pielea/ Fără pământ şi gust/ Şi fără să ştim numele străzii/ Pe care se putea merge/ În două trupuri/ Ca şi când ar fi plouat.

Acum mă pun în locul tău şi-mi zic că în loc de câini creşteau papură neagră/ Un echilibru total/ Şi umbre până la piele/ Să revină cu picioarele pe pământ.

Am să închei aici. Nu le putem spune tot ochilor aţintiţi asupra noastră.

Cu prietenie, Luiza 

Luiza şi bărbaţii din palincă

Uneori e surpinzator sa te vezi cum apari in alti ochi: vezi link

 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4578&Itemid=99

Să nu traaagi cu pușcaaa! și se îndepărta lăsând urme de gheare în pământ. Juan Bablo Castel povestește un vis care mi-a amintit de pasărea imensă, neagră din poveștile Micăi Mae. În Vis, vraciul îi transformă trupul într-o pasăre. Conștient de noua formă a trupului, Castel încearcă să-și comunice disperarea celor din jurul lui. Observă însă că pentru toți ceilalți el nu este o pasăre, ci a rămas vechiul Castel. Atunci începe să țipe și țipătul devine un croncănit pe care doar el îl poate auzi. Condamnat. Condamnat să trăiască într-un trup de pasăre și numai el să știe asta. Să nu traaagi cu pușca! și se îndepărta lăsând urme de gheare în pământ, îmi povestea Mica Mae. Era noapte. Bunicul meu se încălzea la foc, în pădure. Își lustruia pușca în timp ce nepoții abia învățau să cânte „My bonnie is over the ocean!” Pasărea imensă se apropie ademenitoare de el, înfingându-și ghearele în pământ. Bunicul se ridică brusc și îndreaptă pușca spre ea: Piei! Să nu traaagi cu pușcaaaa, glăsui imensa pasăre, neagră. Și se îndepărtă lăsând urme de gheare în pământ. 27 de ani mai târziu, îmaginea păsării îmi apare la fel de vie ca în copilărie. Și mă gândesc acum că teama de pasărea imensă, neagră s-a spart în zborul și-n croncănitul ciorilor. Le vad și le aud în fiecare dimineață. Și mă simt liberă.