My Blog List

Tuesday, December 6, 2011

A juca un rol înseamnă să accepți lupta dintre da și nu (Andrei Șerban)


A juca un rol înseamnă să accepți lupta dintre da și nu (Andrei Șerban)
Fuziunea, unitatea interioară, se obţin prin "fricţiune", printr-o luptă a lui "da" şi a lui "nu" în om (G.)
Ce înseamnă să joci un rol?
Cu toții jucăm roluri în viața de zi cu zi. Societatea îți impune să joci un rol și, mai mult, societatea îți impune să te identifici cu acel rol, care poate fi rolul de mamă, elev, scriitor, inginer, meșteșugar etc.  Se întâmplă cu noi același lucru ca și cu mărul văzut în oglindă: roșu, cărnos, când el se află cu adevărat în afara oglinzii; nimic altceva decât un măr mușcat, un cotor. Între imaginea mărului văzut în oglindă și mărul mușcat din afara oglinzii rămâne un gol, care se numește spirit. Acest gol apare la actori între replici. Andrei Șerban îl dă ca exemplu pe Peter Brook care spunea că actorul este mâna într-o mănușă. Mănușă pe care o accepți ca imitație a propriei mâini, dar pe care nu o confunzi cu propria mână. Asta înseamnă să nu devii omul-mănușă sau omul-Hamlet sau oricare alt rol pe care ni l-am apropria. Rolul trebuie să-ți creeze ficțiunea ca să poți juca împotriva naturii tale, spune Andrei Șerban. Iar ca să joci împotriva naturii tale trebuie să nu te identifici cu rolul pe care îl joci, să știi să-ți păstrezi simțul anonimatului, așa cum în celebrarea misterelor, actorii nu aveau nume. Acest anonimat poate fi atins după mult antrenament cu tine însuți și cu propria mască. A juca un rol înseamnă a-l juca până la un punct în care te identifici cu personajul jucat, te contopești cu el până când nu te vei mai simți ca fiind imitația posturii exterioare a personajului. După ce contopirea cu masca pe care o porți este totală, abia atunci te poți detașa de tine însuți și de rolul pe care îl joci, iar concentrarea îți permite să te vezi pe tine însuți așa cum ești. În acest fel experimentezi starea de prezență, ce ești tu în acest moment în care nu ești nici omul Andrei, să luăm un nume aleatoriu, nici rolul pe care îl joci. Prezența ta este undeva între cele două. Zeami (1363-1443), părintele teatrului Nō numește această prezență floarea, esența spiritului. Există două feluri de a deschide ochii: să te privești pe tine însuți din afară și din interior. Actorul este un intermediar între pământ și stele. Arta este tehnica imitării realului, spune Andrei Șerban.   
Un cuvânt pe care Andrei Șerban l-a adus în discuție și a cărui semnificație m-a surprins total este onoare. A-ți pierde onoarea înseamnă a-ți pierde identitatea, arhetipul. Nu trebuie să ne pierdem modelele arhetipale, spune Andrei Șerban. Rolul trebuie jucat cu onoare în relație cu divinul. Rolul e mai înalt decât actorul. A juca un rol înseamnă să accepți lupta dintre da și nu.
Din păcate exercițiul de memorie pe care-l fac scriind acum despre conferință nu mă lasă să-mi amintesc mai multe. Conferința a durat trei ore. Nu le-am simțit ca fiind trei. Eu am avut norocul să mă așez pe un loc între primele trei rânduri, ocupate de tineri, care, la rugămintea lui Andrei Șerban, au urcat pe scenă. Sala a fost arhiplină.
La sfârșitul conferinței nu s-a aplaudat. A fost dorința regizorului Andrei Șerban. În schimb s-a aplaudat lansarea cărții Șapte tratate secrete de teatru Nō, Zeami, Editura Nemira, traducere din limba japoneză Irina Holca, prefață de Andrei Șerban, postfață de Carmen Stanciu. „În Nō este important ca tânărul actor să preia tehnicile înaintașilor; dacă știe cum să le îmbunătățească folosindu-și propriul talent, faima lui nu va avea egal. Arta noastră se întemeiază pe transmiterea învățăturilor despre stil și floare din generație în generație; de aici, și numele cărții de față.” (p. 61, Despre secretele teatrului Nō. )
 Ce am scris mai sus este un exercițiu prin care încerc să-mi amintesc ziua de 4 noiembrie, ora 10,30 de la Teatrul Bulandra, unde regizorul Andrei Șerban a ținut conferința Ce înseamnă să joci un rol? Nu trebuie să muști ca să vezi. Nu mai avem mere, Nu mai avem mere, nu mai avem mere... Astăzi nu mai aplaudăm, ci devenim conștienți de lipsa aplauzelor, adică de mecanicitatea noastră în a împlini un gest.
Ne strângem în jurul unui măr pe care-l vedem cu toții roșu, cărnos și aplaudăm. Aplaudăm mărul cel roșu și cărnos fără să știm că aplaudăm imaginea mărului din oglindă. Întreaga societate e strânsă în jurul mărului roșu și cărnos, oglinda centrată a lumii. Corpul ideii. Materialitatea ei. Corpul perturbă ideea. Dincolo de oglindă întreaga societate e strânsă în jurul unui măr mușcat. Plăcerea este să dispari în masă.  Nu mai a-v-e-m me-re, me-re, me-re, vocea umană e un instrument magic. Ordinea cuvintelor e importantă, me-re, me-re, tonul vocii e important, me-re, me-re. Eliberarea forței. Mărul mușcat se vede în oglindă un măr roșu, cărnos. Realitatea la scară cosmică. Oglinda ca intermediar între mărul mușcat și imaginea mărului roșu, cărnos din oglindă. Realitatea descrește. Mărul își pierde onoarea, arhetipul mărului roșu, cărnos, în plăcerea de a dispărea în masă. Rolul de măr mușcat trebuie jucat cu onoare în relație cu divinul.
Cine aplaudă? Pe cine? Cum am putea să aplaudăm fără să facem prea mult zgomot? Uităm ce rol jucăm şi de ce am venit la teatru?


No comments:

Post a Comment