My Blog List

Sunday, December 18, 2011

Warlikowski și dualitatea suplimentară a teatrului

Krzysztof Warlikowski și Teatrul ca o rană vie, lucrare concepută și realizată de Piotr Gruszczyński, Fundația culturală Camil Petrescu, prin Editura Cheiron, București, 2010

Am convingerea că Teatrul ca o rană vie, lucrare concepută și realizată de Piotr Gruszczyński, va lămuri spiritele parazitare că rolul teatrului nu este teatralitatea, nici  convenția, nici realitatea prefabricată, ci teatrul este un laborator de adevăr care trebuie să reflecte ceea ce rămâne viu în noi.
Criticul de artă dramatică, Piotr Gruszczyński, din 2006 directorul dramatic al Teatrului Rozmaitości, care funcționează din 1945 în subsolurile unei clădiri situate pe artera principală a Varșoviei, reunește în cartea Krzysztof Warlikowski și Teatrul ca o rană vie, apărută la Editura Cheiron, București, 2010 și însoțită de o postfață a teatrologului George Banu, o serie de interviuri cu regizorul polonez Krzysztof Warlikowski. Dialogul celor doi se centrează pe metoda de lucru a regizorului, pe viziunea sa asupra lumii, dar și pe teoriile asupra teatrului ca gândire concretă.
Născut în 1962, în Polonia, Krzysztof Warlikowski îi are ca maeștri pe Krystian Lupa, Peter Brook, Ingmar Bergman, Giorgio Strehler. Teatrul lui Warlikowski provine din epoca agitată a schimbărilor de după 1989. Centrul său de interes este aspectul existențial al operelor lui Shakeaspeare. Scriitoarea Hanna Krall identifică patru stâlpi în teatrul său: Antichitatea, Biblia, Holocaustul și Shakeaspeare. Având ca reper personajele din Hamlet, cele ale Sarei Kane, ale Hannei Krall, Hanokh Levin, Tony Kushner, Warlikowski aduce în proximitatea perceptibilă personajul, actorul și spectatorul, încearcă să lămurească, pornind mai întâi de la sine însuși, sensul a ceea ce este necunoscut, ascuns, refuzat în fiecare dintre noi: „Încep să percep în mine însumi ceva ce societatea apără ca pe un tabu” (p.124). Teatrul lui este în primul rând un instrument de cunoaștere și nu unul artistic. Nimic nu este simplificat și nimic nu este mistificat. Spectacolele sale optează pentru claritate: „Noi nu facem reprezentații artistice, încercăm să vorbim cu spectatorul și să comunicăm cu el [...] Nu există sfere intime, nu avem dreptul să ascundem nimic.” (p. 99)
Unul dintre mijloacele de înnoire a energiei teatrale în spectacolele regizate de Warlikowski este eliminarea scenei, cel mai mare obstacol al teatrului, tocmai pentru că funcția ei este de a crea distanța între actor și spectator: „În general scena deranjează; ai vrea să cobori de pe ea și să intri în sală. Trebuie uitată, trebuie făcut din ea prelungirea conștiinței noastre [...] În cea mai mare parte a timpului, culisele mă deranjează. Fiecare ieșire de actor este pentru mine o falsificare, ceva prefabricat.” Odată eliminată scena spectacolul devine o căutare: „Spectacolele mele sunt adesea foarte lungi călătorii...”  Un al doilea mijloc este misiunea principală a actorilor ‒ autenticitatea, în care există o dualitate suplimentară: „...încerc să mobilizez mai degrabă în individ, în actor, ceea ce în el se află mai aproape de personaj și, de asemenea, încerc să fiu deschis eu însumi la ceea ce mă apropie cel mai mult de personaj [...] ce tip de existență le aduce personajul atât actorului, cât și spectatorului.” (p.50) Aș mai adăuga eliminarea iluziei din teatru care, la Warlikowski, se transformă într-o „excitare prelungită, o întrebare în suspensie, o declarație, o idee proiectată și urmărită” (p. 59). Teatrul formei, care imită viața este compromis. Warlikowski nu povestește pentru teatru, ci filozofează: „Teatrul n-a fost niciodată atât de aproape de gândire ca astăzi. ” (p. 74)
Când vorbește despre viziunea sa asupra lumii Warlikowski nu este interesat de spiritualitatea pe linia om-Dumnezeu. În teatru urmează calea pe orizontală, relația omului cu omul, întreaga noastră existență, cea condamnată la suferință, singura care poate duce la purificare: sexualitatea, care la Shakeaspeare rămâne de actualitate, problema antisemitismului și homofobiei, problema originii gemenilor, vinovăția față de evrei, religiozitatea văzută ca un alibi pentru viață, viața banală, dibuk-ul: „Încerc mereu să arăt în primul rând omenește ceea ce este divin.” Universul supranatural în teatru este abordat ca o credință irațională: „Să arăți universul supranatural în teatru ține pentru mine atât de îndrăzneală, cât și de ușurință. Se poate vorbi despre asta. Se poate da impresia că există. Dimpotrivă, nu poate fi arătat decât prin intermediul omului, și nu prin năluci, pentru că e lamentabil. ” (p. 108)
Dincolo de impersonalitatea unei simple recenzii, teatrul lui Warlikowski este un spațiu de libertate, de creație, de comunicare. Teatrul despre care vorbește regizorul „șterge diferențele dintre sexe impuse de religie, și, înaintea ei, de biologie” (p.102), luptă pentru sens  și încearcă să creeze armonia în lume.   
                                                                                            

                    

No comments:

Post a Comment